I was home, in Cluj, at the beginning of August. “Home” is a strange word. Cluj hasn’t been home for 26 years, and yet, somehow, it still is. But perhaps that’s a story for another time.
As usual, I was looking for “new” books, and perhaps some “new” Romanian authors to bring back in my suitcase to Seattle. The books, not the authors. “New,” of course, is a relative term. Cărtărescu still feels new to me, even though I’ve been reading him for more than 25 years.
A comment on Facebook reminded me of Rodica Ojog-Brașoveanu. Often called “Romania’s Agatha Christie,” she wrote dozens of mystery novels and created characters that have stayed in the memories of generations of Romanian readers. I hadn’t thought about her in a long time, and I hadn’t read any of her books in years, but, God, how I loved them! I remember the excitement of discovering one I hadn’t read yet, and those Sundays in my teenage years when I would shut myself in my room and read all day.
The truth is, I’ve always had a weakness for detective stories and mysteries, and Agatha Christie was, of course, my favorite. I always loved Miss Marple more than Hercule Poirot. I enjoyed the Poirot stories too, but if I’d had to choose, I would have picked Miss Marple every time.
And then I discovered Melania Lupu.
It was magic.
Back then, I thought she was an absolutely impossible and utterly charming little old lady. I still find her just as charming. It’s just that, somewhere along the way, I’ve developed some issues with the definition of “old.”
Melania, like Miss Marple, is a sweet little old lady, with an extraordinary mind and a talent for seeing what no one else sees.
But unlike Miss Marple, Melania lives somewhere in a gray area between the good character and the bad one (although, let’s be honest, it is almost impossible to truly see her as the bad guy). Even poor Major Cristescu comes to admire her, to like her and, sometimes, almost to enjoy their ongoing duel.
In Agatha Christie’s novels (and, in fact, in much of classic detective fiction) the lines are clearer. There is the detective, whether a police officer, a private investigator, or simply a very curious little old lady from an English village; there are the suspects; and somewhere among them, there is the culprit. By the end, the lines fall neatly into place and everyone ends up on their proper side.
Melania ruins all that order.
She can be the detective, the suspect, and the culprit, all at once. She can solve the mystery while simultaneously being the person you probably should have been wary of from the very beginning. She is admirable and formidable as an adversary, while somehow remaining very, very sweet.
And this is where I wonder whether this is precisely what makes her so Romanian. That refusal to fit neatly into a category. Is Melania an expression of a Romanian spirit that doesn’t quite believe in dividing people simply into “good” and “bad,” that has a soft spot for the trickster when the trickery comes with enough charm and intelligence, and that can forgive a character almost anything if we like them enough? Or is it simply Rodica Ojog-Brașoveanu and her extraordinary talent for creating a character whom, by all the rules, we really shouldn’t love quite this much?
In any case, Melania Lupu remains one of my favorite characters of all time, but, of course, Rodica Ojog-Brașoveanu’s world doesn’t end with her.
I had already rummaged through my mother’s library and found a few of the old editions from the 1970s, the very books I had read as a teenager. So you can imagine my surprise and delight when I discovered, in the bookstores of Cluj, that Rodica Ojog-Brașoveanu’s novels had been republished and that, suddenly, all those stories I had loved were there again, on the shelves, within reach.
Obviously, I started buying.
I didn’t manage to bring them all back to Seattle. Unfortunately, suitcases have limits that my literary enthusiasm refuses to acknowledge.
But a few of Rodica Ojog-Brașoveanu’s books made the journey with me. Among them, of course, Melania. And so, having gone to Cluj in search of “new” Romanian authors, I came back to Seattle with one of my oldest.
I’ll be going back. :)
Romanian, original
Am fost acasă, la Cluj, la începutul lui august. „Acasă” e un termen ciudat. Clujul nu a mai fost acasă de 26 de ani și, totuși, încă e acasă. Dar despre asta poate altădată.
Căutam, ca de obicei, cărți „noi” și poate niște autori români „noi” pe care să-i aduc în valiză la Seattle. Cărțile, nu autorii. „Nou” e, desigur, un termen relativ. Cărtărescu e încă nou pentru mine, deși îl citesc de mai bine de 25 de ani.
Un comentariu pe Facebook mi-a reamintit de Rodica Ojog-Brașoveanu. Numită adesea „Agatha Christie a României”, a scris zeci de romane polițiste și a creat personaje care au rămas în memoria generațiilor de cititori români. Nu mă mai gândisem de mult la ea și nici nu mai citisem nimic de-al ei de ani buni, dar, Doamne, cât de mult mi-au plăcut cărțile ei! Îmi amintesc bucuria cu care descopeream câte una pe care nu o citisem încă și duminicile din adolescență în care stăteam toată ziua închisă în camera mea, citind.
Adevărul este că am avut mereu o slăbiciune pentru romanele polițiste, pentru mistere, iar Agatha Christie a fost, bineînțeles, favorita mea. Pe Miss Marple am iubit-o întotdeauna mai mult decât pe Hercule Poirot. Citeam și poveștile cu Poirot cu mare plăcere, dar, dacă ar fi trebuit să aleg, aș fi ales-o oricând pe Miss Marple.
Și apoi am descoperit-o pe Melania Lupu.
A fost magic.
Mi se părea atunci o bătrânică absolut imposibilă și fermecătoare. Si acum mi se pare la fel de fermecătoare. Doar că între timp am niște probleme cu definiția cuvântului „bătrână”.
Melania, ca si Miss Marple, este a sweet little old lady, cu o minte extraordinară și cu talentul de a vedea ceea ce nimeni altcineva nu vedea.
Dar, spre deosebire de Miss Marple, Melania se află undeva într-o zonă gri, între personajul pozitiv și cel negativ (deși, să fim sinceri, este aproape imposibil să o vezi cu adevărat ca pe un personaj negativ). Până și bietul maior Cristescu ajunge să o admire, să o placă și, uneori, aproape să se bucure de duelul lor.
În romanele Agathei Christie și, de fapt, în mare parte din literatura polițistă clasică, lucrurile sunt mai clare. Există detectivul, fie el polițist, particular sau doar o bătrânică foarte curioasă dintr-un sat englezesc, există suspecții și, undeva printre ei, există vinovatul. La sfârșit, liniile se așază frumos și fiecare ajunge de partea lui.
Melania strică toată această ordine.
Ea poate fi și detectiv, și suspect, și vinovat. Poate să rezolve misterul și, în același timp, să fie persoana de care ar fi trebuit probabil să te ferești de la bun început. Este admirabilă și de temut ca adversar, în timp ce rămâne, cumva, foarte, foarte sweet.
Și aici mă întreb dacă nu cumva tocmai asta o face atât de românească. Refuzul acela de a încăpea frumos într-o categorie. Este Melania expresia unui spirit românesc care nu prea crede în împărțirea simplă a oamenilor în „buni” și „răi”, care simpatizează cu șmecherul dacă șmecheria are suficient farmec și inteligență și care poate ierta aproape orice unui personaj dacă îl place destul? Sau este pur și simplu Rodica Ojog-Brașoveanu și talentul ei extraordinar de a crea un personaj pe care, conform tuturor regulilor, n-ar trebui să-l iubești chiar atât de mult?
În orice caz, Melania Lupu rămâne unul dintre personajele mele preferate din toate timpurile, dar, bineînțeles, lumea Rodicăi Ojog-Brașoveanu nu se oprește la ea.
Scotocisem deja prin biblioteca mamei și găsisem câteva dintre volumele vechi, din anii ’70, pe care le citisem în adolescență. Dar vă puteți imagina surpriza și bucuria mea când am descoperit, în librăriile din Cluj, că romanele Rodicăi Ojog-Brașoveanu au fost republicate și că, dintr-odată, toate poveștile acelea pe care le iubisem erau din nou acolo, pe rafturi, la îndemână.
Evident, am început să cumpăr.
Nu am reușit să le aduc pe toate în Seattle. Valiza are, din păcate, limite pe care entuziasmul meu literar refuză să le accepte.
Dar câteva dintre cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu au făcut călătoria cu mine. Printre ele, bineînțeles, și Melania. Și uite așa, plecată la Cluj să caut autori români „noi”, m-am întors la Seattle cu unul dintre cei mai vechi.
Mai merg. :)
